Vă întrebaţi pesemne ce a declanşat minunea. Minunea minunată. Minunea aia de a vă benocla la un nou post kilometric. Şi vă mai întrebaţi ce m-a putut motiva într-atât de mult încât să-mi antrenez simţul scriitoricesc bloggerian după atâta vreme. Să nu aud un murmur de negare, căci aşa e... cineva înţelept mi-a spus că "Ya can't bullshit a bullshitter" şi nenea ăsta avea mare dreptate deci pliscu'!
Aş putea alege multe subiecte interesante de disecat, dar noo, eu trebuie să vă plictisesc cu problemele mele. Care defapt nu-s probleme ci doar inconvenienţe, un soi de mofturi. Cu toţii le avem cateodată în timpul unor stări de-a dreptul căcăcioase, de emitem pretenţii fără număr. Doar că tot cateodată mofturile astea sunt complet justificate. Că îl supărăm pe X sau îl agasăm pe Y cu ele e total irelevant. Doar trebuie să fim şi noi egoişti, nu? Mai ales daca suntem şi îndreptăţiţi. Nu le convine n-au decât să cânte la altă masă. Personal consider diplomaţia utilă doar în cazurile în care folosirea ei duce la nişte beneficii, altminteri nu mă jenez să deschid gura si să-mi torn păsul.
Mă scoate din minţi când sunt strigat pe numele de familie de catre prieteni. Băi, deci cât de mult pot detesta asta! Pfoaii, îmi năvăleşte tot sângele în cap, îmi zvâcnesc venele de la tâmple şi îmi tremură pleoapele, nu alta! Nu, nu îmi urăsc numele, departe de mine gândul ăsta, doar că mi se pare o mică-mare (hai măricică, să fie pe la mijloc) lipsă de respect. Eu din fragedă pruncie îi strig pe ceilalţi pe numele de familie doar atunci când sunt foarte supărat pe ei, ca să evit folosirea unor cuvinte dulci-amare pe care să le regret mai târziu. E prea mult dacă cer acelaşi lucru?
Tot legat de numele meu mă exasperează când este greşit pronunţat. E adevărat că "Bigiu" are două tipuri de pronunţie: cu accentul pe primul "i" (pronunţia corectă) sau pe al doilea "i" (pronunţia greşită). Fireşte cea din urmă variantă este cea mai des utilizată de străinii ce-mi aud/citesc numele pentru prima dată. Însă nici profesorii nu par foarte receptivi, unii din ei mutilându-mi numele în ciuda celor 3 ani şi ceva în care m-au suportat. Mult mai rău e atunci când sunt într-atât de darnici încât îi mai oferă numelui meu consoane suplimentare (ex. Bighiu - cu variantele de pronunţie de mai sus aplicabile şi aici) dar asta mai rar. În rest am ajuns să mă răstesc la toţi cei care n-au reuşit în atâta amar de vreme să-mi proceseze numele, nu de alta dar să-l înveţe, fiindca nu bag mâna în foc că bunului meu simţ îi va mai prii supradoza de clişee comportamentale cu care m-au dopat părinţii în cei 7 ani de acasă. O diaree verbala ar fi prea messy şi în defavoarea ambelor părţi.
